Chiar dacă apare în ultimul timp cu sincope, revista Muzeului Literaturii îşi respectă blazonul, înzestrând permanent istoria literaturii române cu documente şi manuscrise inedite. Numărul 1-4 pe 2012 este consacrat Cercului Literar de la Sibiu şi reuneşte texte inedite ale celor cinci dintre întemeietorii înscrişi pe coperta Manuscriptum–ului: Regman, Negoiţescu, Stanca, Doinaş, Sîrbu. Mare parte dintre documente provine din arhiva familiei Regman, fiind puse la dispoziţie şi comentate de pasionatul şi rigurosul Ştefăniţă Regman. Celelalte provin din arhiva Radu Stanca (tezaurizată de doamna Doti Stanca) şi a specialistului în domeniu, Ion Vartic. Un merit aparte îi revine lui Ioan Cristescu, realizatorul numărului de excepţie, care publică şi o comedie inedită a lui Radu Stanca, Cealaltă primăvară.

Ion D. Sîrbu este prezent cu un text inedit, masiv şi dens, conceput într-o formulă epistolară, cu titlul (scris de mâna autorului la începutul dactilogramei): Scrisoare către un coleg din Capitală. „Colegul” este, desigur, un cerchist, unul de încredere, Cornel Regman, criticul „cârcotaş” care era oarecum ferit de indiscreţia agresivă a informatorilor Securităţii, marginalizat în acel moment în funcţia modestă de redactor la Viaţa Românească. Epistola este scrisă, semnificativ, în anotimpul hibernal, pe parcursul a două luni – începută în 9 noiembrie 1983, continuată în 22 decembrie, încheiată în 28 decembrie – şi constituie, de la un capăt la altul, un pamflet anti-comunist.

În aparenţă, scrisoarea pamfletară vizează locul în care a fost exilat şi supravieţuieşte scriitorul de formaţie ardeleană, cum avertizează de la început: „terra deserta este această bogată şi patriotică Oltenie”. Astfel, Craiova este văzută ca o lume aparte care „nu asimilează pe nimeni şi nu se asimilează cu nimic”, oraşul din care „se fuge”, unde nu a rezistat nici un om de cultură. „Nici chiar Piru – exemplifică sarcastic epistolierul – care avea o piele balcanică deosebit de cinică şi coyotă. L-au suportat, l-au pus să îndoctoreze zece mitici submediocri, aceştia, la soroc, i-au făcut vânt, grefa streină a fost eliminată, mlaştina şi-a reintrat în drepturi”. În Craiova – adânceşte ironic pamfletarul – „evul mediu rural năvăleşte pe toate bulevardele noi” şi nu rămâne în urbe „decât cel care a înţeles perfect că se poate trăi fără Adevăr, că se poate munci chiulind, că se poate parveni prin falsuri, ignoranţă, şmecherie”. În formula palinodiei, este reliefat fondul poetic al locului: „Curge poezia din pământul acesta stătut şi primitiv. Limba musteşte de verb şi frumuseţe: aşa cum Povestirea e acasă în Moldova – aici poezia e un produs de larg consum, etc. Oltenii sunt într-adevăr născuţi poeţi. E teribil ce urât, bolborosit, scuipat şi împroşcat se vorbeşte limba la ţară, de tractorişti, primari, agitatori. Aceiaşi – dăruiţi de Cer şi Har, odată deveniţi poeţi, sunt de o fertilitate teribilă. Nu ştiu, nici nu vor să ştie, ce e Sita sau Frâna în scriere: scriu mai mult decât citesc, publică mai mult decât scriu, se revarsă ca Dunărea, aur, petrol, sgură, tămâie, istorie, păşune…”. Referinţele ironice la scriitorii-parveniţi ai spaţiului străvezii, precum în exemplul: „e vorba de «nişte ţărani» care fac totul să scape de ţărănie: chiar şi paradoxul acesta că «Scriind o carte despre ţărani şi colectivizarea lor, din banii câştigaţi, îţi faci moşie boierească exact în satul personaj al cărţii»: diaspora spre carieră cu orice preţ, e o lege a pământului: nimeni aici nu are sau nu a avut vreodată o convingere”. Şi exemple de figuri caricaturale transformate în personaje anonime în romanele postume sunt multe, doar că aici sunt denumite fără precauţii: de la Hinoveanu la Sorescu.

Dincolo de localizarea excesivă, în registrul narativizat al litotei, scrisoarea provincialului către „colegul din Capitală” este proiectată ca un pamflet anti-totalitarist. Deloc întâmplător, unul dintre motto-urile romanului Adio, Europa!, preluat de la George Orwell, se referă la actualitatea pamfletului în comunism: „Pamfletul trebuie să fie forma literară a unei epoci cum este cea a noastră (…) Pentru a umple lacunele Istoriei, pamfletul este mijlocul ideal”. Ion D. Sîrbu schiţează aici reprezentarea unei distopii, apelând cu bună-ştiinţă la stilul gazetăresc. Oraşul „de şobolani şi lichele” desemnează, prin generalizare, lumea comunistă situată în afara moralei şi civilizaţiei europene, o lume „(i)erarhizată fier beton, desvoltându-se câineşte, fără civilizaţie, fără cultură, fără Europa chiar…”. Temele dezvoltate de pamfletist sunt comune cu cele din Jurnal şi din romanele postume: Frica, Puterea, Limba, Adevărul, Satul care moare ş.a. Etalând trei limbi şi trei conştiinţe diferite, accentuează I. D. Sîrbu, România comunistă dominată de absurd şi inversiune valorică a devenit, ionescian, Rinocerie. „Aici suntem în plină Rinoceria, exportăm rinoceri, realizăm rinoceri din ce în ce mai competitivi, extragem chiar rinocerita, o substanţă ce stă la baza istoriei, poeziei, comerţului nostru (interior şi exterior)”.

Scrisoarea inedită este cu atât mai importantă cu cât constituie, cred eu, eboşa unor pagini exemplare din Adio, Europa!. Şi se poate demonstra transliteraţia de la forma brută, cu accente vindicative apăsate, la formula elaborată din roman. Nu la Craiova şi Oltenia din realitate se raportează Sîrbu, ci la Isarlâkul şi Alutania din ficţiunea romanescă. Spune epistolierul: „Perfectul simplu al povestirii de tip oltean nu e deloc «passé historique», este, mai degrabă, «passe histrionique». (…) Trecerea la Perfectul simplificat, înseamnă o şmecheră, agilă, hoţească şi în acelaşi timp foarte practică şi politică ieşire din Istorie, notam eu acum câţiva ani, într-un caiet pierdut. Cum? Prin reducerea acesteia la o bagatelă, la un răstimp ce abia cuprinde spaţiul unei singure zile”. Dar prelucrează romancierul: „Trecerea la perfectul simplu înseamnă o şmecheră şi agilă, hoţească şi în acelaşi timp foarte practică şi politică ieşire din Istorie, prin reducerea acesteia la o bagatelă, la un simplu răstimp ce abia cuprinde spaţiul unei singure dimineţi, din ziua în care povesteşti” (Adio, Europa!, I, p.49). Sau – ca să mai dau un singur exemplu din multele – autorul scrisorii acuză pervertirea limbii, despărţită în trei direcţii paralele: „Există (încă) o limbă ţărănească (ce se vorbeşte doar acasă, în familie, ogradă, cu rude şi prieteni apropiaţi), o limbă cultă (din ce în ce mai abstractă, mai neologizată, mai înstreinată de poporul de jos, şi chiar de pătura mijlocie a semişcoliţilor) şi o limbă politică, internaţionalistă, limba în care se ţin discursurile, se scriu articolele de fond, se ia cuvântul la şedinţe, se fac rapoartele în sus şi în jos, pe linie de Stat sau de Partid”. Nu altfel apare viziunea eroului-narator: „Trăiam într-o lume în care cei despărţiţi de limba poporană (a ogrăzii, a satului, a câmpului şi a pădurii) şi îngropaţi până în gât în limba artificială a şedinţelor şi a rapoartelor nu puteau să urmeze limba zisă ‹cultă› sau ‹literară› din motive uşor de înţeles. Şi aceasta, în volute spiralate, prin lipirea fără număr a neologismelor împrumutate direct din toate sursele de informare străine, devenea o limbă păsărească, abstractă…” (p. 177) etc. În fond, epistola pamfletară constituie prologul romanului abia gândit, chiar dacă prozatorul este rezervat în privinţa concretizării proiectului: „Această lungă şi anostă introducere (scriu de fapt ca să orânduiesc haosul din capul meu) ar putea fi oricând prologul unei eventuale cărţi.(…) Toate aceste mărunte observaţii ar putea fi simple fişe pentru un eventual studiu despre moravurile provinciale din Valachia”. „Studiul” nu avea, deocamdată, consistenţă epică, de unde şi titlurile provizorii (tăiate în dactilogramă!): Guliver în ţara piticilor uriaşi, Şveik în Oltenia, Candid în Isarlâc.

Decalajul dintre momentul conceperii şi al expedierii scrisorii se explică prin diferenţa dintre timpul căutării sau al tatonării şi timpul finalizării operei postume. Cum demonstrează Ştefăniţă Regman, epistola a fost scrisă începând cu 29 noiembrie 1983, dar va fi expediată abia în 28 iunie 1985. Este aceasta diferenţa simbolică dintre iarna şi vara creaţiei, dintre frigul pustiitor al căutării sensului şi febra împlinirii creatoare. După călătoria prin Europa din iarna 1981-1982, Ion D. Sîrbu proiectează romanul intitulat iniţial Candid în Isarlâk. Dar va pune punct trudei de laborator doar după doi-trei ani. Odată încheiat romanul care îi va asigura revanşa postumă consideră că nu mai există nici un risc care să-i fractureze destinul. De aceea şi solicită returnarea textului polemic, într-o frazare (auto)ironică: „îmi trimiteţi înapoi acest manuscris, el va fi găsit după moartea mea, de nişte cercetători pecenegi care, probabil, nu îl vor putea traduce”.

Scrisoarea constituie, în punctul iniţial, spovedania unui învins, impregnată de tragism în direcţia ratării şi mai puţin a deziluziei politice, ca la Panait Istrati. A fost gândită, în fond, ca o scrisoare deschisă (oferită spre lectură doar prietenilor iniţiaţi, Ioanichie Olteanu, Eta şi Puiu Boeriu, Doinaş, Regman) a unui intelectual măcinat de singurătate, nefericire şi frică: „Scrisoarea aceasta nu mai e adresată nimănui, simt: eu un act de spovedanie neputincioasă: am săpat o groapă în nisip, ca acel bărbier al regelui Midas, mi-aş descărca eu sufletul şoptind marele adevăr („totul e o minciună”), dar mi-e frică, trestiile ce mă ascultă sunt inteligente, se tem de provocatori, aşa că mă vor turna cum se cuvine, din timp, acolo unde trebuie”. În prezentul expedierii ei, cu opera aproape încheiată, I. D. Sîrbu nu mai acordă nici o valoare epistolei („în afară de nervul dureros cu care e scrisă, nu are nici o valoare: rămâne un foileton, o epistolie din pustiu, către altă pustie”). Rămâne, însă, valoarea de document istorico-literar şi de exemplaritate moral-politică, pe lângă expresivitatea inconfundabilă.